Ne imaginam urmatoarea situatie: “suntem in parc cu cel mic, ne jucam cu mingea cand un alt copil se aproprie da si el cu piciorul in minge moment in care copilul nostru alearga catre celalalt strigand : nuuu, a mea!! Si il loveste. Reactia noastra: aoleo!Ti-am zis de atatea ori sa nu mai lovesti!Nu ai voie! Hai spune-i ca iti pare rau! Daca nu ii spui, nu mai ai voie sa te joci!!
Plus, minus si alte variatii ale aceluiasi scenariu. Fortarea copilului de a spune “imi pare rau/iarta-ma” dupa un conflict, lovitura sau dupa ce a impins alt copil. Din pacate acest model nu aduce decat reversul a ceea ce ne dorim ca cel mic sa arate (empatie) si anume credinta ca un “imi pare rau!” rezolva tot sau ca disimularea empatiei (mai exact…minciuna) salveaza situatia. In mintea noastra, a adultilor, ne cerem scuze pentru a restaura un sistem de valori acceptat unanim, pentru a recunoaste public ca am incalcat acest sistem si comunica o intentie de a repara “greseala”. Oare un copil de 2 ani intelege asta?
In mintea lui, nu a facut altceva decat sa isi protejeze mingea de un intrus cu intentii necunoscute = Pericol. Pentru a intelege cum si de ce celalalt copil plange pentru ca il doare sau pentru ca s-a speriat este nevoie de empatie, proces care se construieste in timp, cu ritmuri diferite pentru fiecare copil. Empatia este un proces complex bazat pe multe altele, necesita mult timp si mult antrenament in dezvoltarea ei.
Studiile ne arata ca incepand cu varsta de 6 luni cei mici reactioneaza la plansete, cel mai frecvent plang si ei daca aud un alt bebelus plangand, devin stresati daca vad pe cineva plangand. Adica ei STIU cand ceva nu este in regula cu persoana din fata. Iar primele semne ale empatiei si anume aparitia unor raspunsuri cognitive (sa inceapa a intelege ce s-a intamplat), raspunsuri emotionale (voce, tonalitate, expresie facial directionata catre “victima”) impreuna cu raspunsuri comportamentale (incercarile celui mic de a ajuta intr-un fel cealalta persoana) apar, timid, in al doilea an de viata.
Acum sa trecem empatic si in “tabara” cealalta. Studiile de pana acum realizate cu copii de 4-9 ani raporteaza ca toti copiii care au primit scuze dupa ce au trecut printr-o nedreptate s-au simtit mai bine, l-au vazut pe “agressor” intr-o lumina mai pozitiva dupa ce a demonstrat remuscare si intentie de a repara “greseala”. Foarte important sa subliniem faptul ca dupa varsta de 6 ani copiii fac diferenta intre scuzele spontane si cele “cerute” de catre parinti si le considera autentice doar pe primele.
Deci totusi ce facem in aceste momente, cand copilul nostrum impinge, musca sau loveste?
- In primul rand sa realizam ca aceste comportamente sunt intotdeauna varfuri ale unui iceberg, sau rezultate ale unor stari interioare (poate fi oboseala, suprasolicitare, o stare emotionala joasa). Interventiile noastre ar trebui sa abia scopul de a ne apropia de copil si nu de a ne distanta si mai tare. Copiii sunt in mare parte oglinzile noastre. Daca vrem sa arate empatie, trebuie sa le aratam empatie. Simplu nu?
Preventia este foarte eficace in aceste momente. Daca copilul are deja tendita de a lovi/impinge alti copii, este bine sa il insotim in joaca lui cu altii pentru a observa care anume sunt factorii declansatori, pentru a putea interveni rapid cand este cazul si pentru a-I modela in joaca vocabularul si alte comportamente pozitive de relationare. Un alt fel de preventie este folosind metoda povestilor descrisa in articolul anterior (folosind deci in joaca papusi, figurine, povesti ) pentru ca acesta este o modalitate excelenta de a construi abilitati de empatie si relationare pozitiva.
- energia cu care intram in acest dialog va dicta energia copilului. Daca noi intram plini de judecata, cu bagajul nostru emotional (in general este rusinea fata de ceilalti parinti…) rezultatul nu va fi decat unul singur: copilul se va simti atacat, incoltit si se va comporta ca atare. Din moment ce a facut asta, inseamna ca oricum nu se simte bine, oricum isi da seama si singur ca a facut ceva nu tocmai ok, el acum are nevoie ca adultul sa il ajute sa se simta din nou bine, in siguranta.
- oferim noi scuzele si cu o explicatie (in functie de varsta copiilor), modeland de fapt comportamentul nu cerandu-l. “Imi pare rau ca s-a intamplat asta, X nu a stiut ce vrei sa faci cu mingea si s-a speriat…”. Cand copiii nostrii cresc cu adultii din jurul lor recunoscand cand au gresit, cerandu-si scuze si reparand greseala atunci aceasta va fi calea naturala adoptata de copil, el nu va avea nevoie de promptari sa faca asta.
- asteapta putin. Cei mici nu au viteza noastra de procesare a informatiei. Cu putina liniste putem obtine un raspuns surprinzator. Ai incredere in copilul tau!
- Apoi putem sa ii propunem cateva modele de raspuns in fuctie de situatie (poate ca cel mic are nevoie de o pauza singur cu tine pe banca, in brate sau chiar sa plece din parc pentru ca e prea obosit; poate vrea sa intrebe celalalt copil daca doreste o imbratisare) sau in functie de varsta copilului poate este posibil sa vina chiar el insusi cu solutii. Aici ma repet, dar cred ca importanta acestui fapt este cruciala. Cu cat copilul creste inconjurat de aceste lucruri si anume atunci cand este furios/suparat noi, adultii, sa oferim solutii cum ar fi imbratisarile, un cantec, o alternativa echitabila el le va integra natural fara niciun fel de presiune exterioara si va invata ca a gresi este omeneste
- sa vorbim mai mult despre emotii, si despre cum o situatie ne face sa ne simtim. In functie de varsta si capacitatea cognitive, stam de vorba intr-un moment propice cu cel mic. Cum s-a simtit el, tu ca parinte cum crede ca s-a simtit celalalt copil.
Este amuzant cum noi ii invatam sa isi ceara scuze si ei ne invata iertarea in fiecare zi nu?
