Ajutor! Copilul meu MUȘCA ȘI/SAU LOVEȘTE alți copii și chiar pe mine! Mulți copii mușcă la un moment dat sau altul, însă a-l ajuta din rolul de părinte sau educator să navigheze această perioadă este destul de dificil. Sentimentul de vinovăție, că am făcut ceva greșit, că este cumva vina noastră, este foarte mare și se completează “perfect” cu sentimentul de rușine față de alți părinți. Din păcăte, aceste două sentimente nu fac altceva decât să aducă multă ceață peste relația noastră cu cel mic și mută intervențiile noastre dintr-un loc de educație calmă și pozitivă într-un loc al educației coercitive, mută percepția noastră față de propiul copil de la una pozitivă la una negativă: nu pot avea încredere în copilul meu. 

          Cheia, dacă putem să îi spunem așa, stă în înțelegerea “DE CE-ului?”. Odată ce înțelegem ce se află în spatele acestui comportament, putem crea soluții adecvate celui mic care, de fapt, să îi răspundă nevoii lui și nu soluții ce vizează doar oprirea comportamentului. 

          Să începem cu începutul. Micuții noștrii se află într-o etapă a vieții (0-3 ani) guvernată de senzații și de creier. Însă nu de partea creierului care gândește rațional, care planifică și analizează, care poate gestiona emoțiile eficient într-un mod în care poate răspunde întrebării “De ce ai făcut asta?”. Ci de partea creierului (amigdala, sistemul limbic) care se ocupă cu impulsuri și emoții mari, cu felul în care se SIMTE o experiență, cu construirea imaginii despre sine și  lumea înconjuratoare bazată pe simțuri. Copilul când mușcă/ciupește/lovește nu o face după ce se gândește “Bun, m-a supărat cu chestia asta, ce aș putea face ca să îi întorc moneda?”, el o face în urma unui proces inconștient, asupra căruia are un control extrem de redus și ce se desfășoară cu o viteză aproape instantanee >>>sistemul limbic al creierului semnalează furia/frica în urma unui stimul (jucăria i-a fost luată, un alt copil a venit prea aproape, a auzit o voce prea tare etc) cortizolul și adrenalina se eliberează (apare stresul) în cantitați masive, amigdala pune STOP oricărui alt sistem și activează răspunsul de lupta sau fugă>>>MUȘCĂTURA. 

          Este foarte important să realizăm perspectiva copilului ca fiind foarte diferită de a noastră. Noi când percepem mușcătura o percepem cu cortexul prefrontal adică o percepem dintr-un loc al rațiunii, al înțelegerii. Copilul percepe dintr-un loc al impulsului, al emoției.  Pentru a formula un răspuns folositor ar trebui să ne aflam în același loc. Răspunsul pe care il dăm poate fi unul ce duce mușcătura într-o experiență izolată, rară sau poate fi unul ce transformă mușcătura într-un model de relaționare.

DE CE MUȘCĂ PRIMA DATĂ? Cum spuneam mai sus, copiii până iî jurul vârstei de 3 ani învață despre ei înșiși și lumea inconjuratoare prin SENZORIALITATE. Mai pe scurt, totul trebuie să treaca printre degete și prin gură. Deci nu e de mirare că răspunsul instinctiv pe care ei îl formulează la un stimul de stres (furie, frică) este să muște sau să lovească. Sunt canalele senzoriale pe care le “simte” și “cunoaște” cel mai bine. De asemenea, un alt factor foarte important este LIPSA VOCABULARULUI. Neavând cuvintele și cunoștiințele necesare să își exprime nevoia sau frustrarea, cel mic apeleaza iar la canalul asupra căruia are controlul cel mai bun: corpul său. Îi este mult mai ușor să își exprime emoțiile prin corp decât prin cuvinte. Aceasta abilitate începând să se formeze abia după vârsta de 3 ani. 

O altă posibilitate este ca cel mic să muște din simplă CURIOZITATE. Neavând un control foarte bun corporal nu își dă seama când mușcă prea tare.  Deci din greseală. Iar apoi, în urma reacției adultului cel mic o face să vadă ce se întâmplă, ce reacție primește din partea celor din jur. Practic este un EXPERIMENT SOCIAL.  

O a treia posibilitate este că mușcă pentru că a văzut în altă parte. Copiii învață de multe ori prin IMITAȚIE. Fie că văd alți copii că mușcă și experimentează și ei cum este. Fie că au “învățat” în cadrul familiei că mușcatul poate fi distractiv (țineți minte acele momente când ați mușcat, în joacă bineințeles, ați râs și v-ați simțit bine?). Deci metoda aplicată de către unii parinți de a mușca înapoi copilul (ca să își dea seama cum se simte la rândul lui) nu face altceva decât să îi zica: “acum și eu m-am înfuriat pentru că m-ai mușcat, așadar te mușc” nu prea are sens, nu?

DE CE CONTINUĂ SĂ MUȘTE CHIAR ȘI CÂND AȚI EPUIZAT TOATE CĂRȚILE, TOATE MUSTRĂRILE ȘI TOATE EXPLICAȚIILE?

Copiii se asteaptă de la noi, fie ca suntem parinți sau educatori, bunici sau bone, să îi ghidăm către siguranță emoțională și fizică orice s-ar întâmpla. Să fim în același timp axa care învârte motorul lor interior și “polițistul” care impune legea. În momentul care suntem prea polițisti, adica investim prea multă energie in oprirea unui comportament, răspunsul copilului va fi unul exact invers. El va vrea să testeze și mai mult limitele, să vadă ce se întâmplă cu adultul pentru că simte că acesta este descentrat și deconectat de la relația cu cel mic. Copilul simte că a făcut ceva greșit , dar nu știe exact cum să se redreseze pentru ca noi nu îl ajutăm de fapt, noi în acele momente îl certam, cel mai probabil ridicăm tonul și pedepsim mușcătura sau lovitura.  Și pedeapsa sau țipatul nu face altceva decât să adâncească sentimentul de îngrijorare al copilului, de rușine de sine ceea ce conduce la alegerea in momentul dificil (furie au frică) a comportamentului agresiv. Deci se crează un CERC VICIOS. 

Un alt “motor” care poate propaga, fără să ne dăm seama, comportamentul agresiv al copilului este chiar convingerea adultului că se va întâmpla ceva rău. Și emoțiile nostre împreună cu gândurile au puterea de a dicta comportamentul nostru: devenim prea protectivi cu cel mic, îi invadăm spațiul personal pentru a putea preveni comportamentul agresiv, discursul nostru devine unul orientat către mușcătura, emoțiile devin intense la aproprierea unui alt copil și.. aproape inevitabil apare și mușcătura copilului.  Alt CERC VICIOS care trebuie întrerupt printr-o acțiune nouă, altfel și prin recalibarea percepției pe care o avem despre copil și despre nevoile lui. Hai sa ne uitam impreuna la contextele favorabile unui comportament agresiv si la nevoile copilului:

1. SUPRASTIMULARE (de jucarii, de oameni în jurul lui, de alegeri pe care adultul i le prezintă, de cuvinte prea multe în discursul adultului, de somn, de foame, de prea mult zahăr în alimentație) – nevoia de spatiu, de alegeri echilibrate și adecvate vârstei copilului, nevoi fiziologice, nevoia de limite clare a ceea ce ARE voie să facă (mai degraba decât limite a ceea ce nu are voie să facă)
2. STIMULARE INSUFICIENTĂ SAU INADECVATĂ (prea mult televizor sau telefon, o activitate ce nu îi face plăcere copilului sau pe care vrea să o încheie) – nevoia de conectare cu adultul, nevoia de joacă activă, nevoia de mișcare fizică 
3. IMPOSIBILITATEA EXPRIMĂRII VERBALE a frustrării (nu poate să își pună șosetele singur, un alt copil i-a luat jucăria, a căzut de pe trotineta) – nevoia de comfort emoțional, nevoia de conectare cu adultul. 

          Privind comportamentele agresive ca și cereri de ajutor din partea copilului, ca și felul lui de a porni o relație de cooperare cu noi (chiar dacă nu este evident deloc acest lucru) ne face să privim lucrurile diferit, să spargem cercul vicios în care intrăm de multe ori cu educația comportamentelor indizerabile a celui mic. Ne face să privim orice experiența mai mult sau mai puțin plăcută ca pe o oportunitate de învățare. 

          Săptamana viitoare vă așteptam cu informații despre ce putem face din rolul de părinți sau educatori atunci când copilul dezvoltă aceste comportamente agresive.