Care este ”treaba” cu atașamentul? De fapt ce înseamnă și la ce folosește? Da, am auzit ca un atașament securizant este bun pentru copil. Unde îl găsesc? Vreau și eu două bucăți!

Lăsând gluma la o parte, stilul de atașament este un subiect ce cu siguranță nu l-a ratat niciun părinte responsabil. Dar parcă totuși rămâne o noțiune un pic ”gri”, parcă știm despre ce este vorba și, în același timp, parcă nu. Ridică întrebarea, ca și întregul concept de disciplină pozitivă de altfel, daăa nu cumva tot curentul acesta de a fi permanent ”pe serotonină” nu cumva da naștere unui copil dependent și ”răsfățat” sau care ”face tot timpul ce vrea el”. Mai ales că în limba română sunt destul de ambiguu traduse și se creează o confuzie în rândul celor două noțiuni. 

Este atașamentul securizant (John Bowbly) același lucru cu ”attachment parenting” (Sears)?

”ATTACHEMENT PARENTING” este în primul rând o ABORDARE de creștere a copilului descrisă de William și Martha Sears ce, spun ei, că dezvoltă ulterior un stil de ataăament securizant. Aceasta abordare are la bază practici de genul: 

aproprierea fizică frecventa între adult si copil, 

alăptarea la cerere și evitarea unui program strict de hrănire impus de adult, 

adultul să fie sensibil și receptiv la emoțiile copilului 

co-sleeping-ul.

 Însă, autorii, subliniează că, de fapt, adulții ar trebui să se concentreze nu neapărat pe o listă de practici ci pe SENSIBILITATE ȘI RECEPTIVITATE NECONDIȚIONATĂ. Însă tocmai această listă a făcut ca mișcarea internațională a acestei abordari să aibe…două armate: fani și critici ai acestor practici ce susțin că abordarea sensibilă și receptivă de creștere a copilului, în sine, nu are nevoie de liste. Practicile puse sub lupa analizei științifice nu au dus în mod automat către un atașament securizant.  Spre exemplu, criticii acestei abordări spun că nu contează dacă cel mic este alăptat sau nu, ci contează felul în care adultul se raportează la bebeluș în timpul hrănirii (căldură, sensibilitate). Sună logic nu? Așadar HAI SĂ LĂSĂM LA O PARTE ETICHETELE de parenting pozitiv, attachment parenting și alte stiluri de parenting și să vedem CE ESTE ATAȘAMENTUL. 

În teoria atașamentului a lui Bowlby (ce a venit cu aproximativ 60 de ani înaintea lui Sears) atașamentul este descris ca o SCHIȚĂ DE BAZĂ ce copilul o integrează ADÂNC ÎN SINEA LUI în urma relațiilor cu adultii semnificativi, de unde își ”trage” încrederea în receptivitatea și disponibilitatea acestora. Este schița ce FORMEAZĂ ULTERIOR STILUL DE EXPLORARE ȘI EXPRIMARE EMOȚIONALĂ a copilului. Menționez aici că teoria atașamentului stă la baza științei psihologiei umane cu mii de studii și cercetări în spate. Deci mai departe vorbim despre această RELAȚIE ”SCHIȚĂ” CE SE FORMEAZĂ ÎN URMA RELAȚIEI CU ADULȚII SEMNIFICATIVI (părinți, bunici, asistenți sociali, bone sau alți adulți constanți și frecvenți ce se ocupă de îngrijirea copilului)

Prima ”înțelegere” asupra atașamentului vine automat în urma…propriului nostru stil de atașament format pe baza modului în care am fost crescutț. E și normal să filtrăm informațiile prin propria noastră experiență. În momentul când ne hotărâm să întemeiem o familie, ne trasăm o schemă clară cu 10 subpuncte la fiecare capitol despre cum ne vom crește copii, bazată evident pe ce am simțit în propria copilărie și pe ce informații culegem pe parcurs. Însă în ”spatele ușilor închise” în momente cu încărcătura emoțională, luați pe sus de agitația de peste zi ajungem să ”lăsăm” inconștientul să preia frâiele. Iar inconștientul a crescut, cel mai probabil, într-o perioadă în care pedeapsa, plecatul pe ascuns din cameră ca să nu plângă copilul, rușinea, afecțiunea acordată ”cu porția” ca să nu ajungem prea răsfățați sau oferită doar ca răsplată după ce am făcut ceva excepțional erau pilonii de bază ai disciplinei. 

”Dar eu am așa crescut și sunt bine!” Mă bucur tare să aud asta, însă experienta de psihoterapeut îmi spune așa: o mare parte din cazurile de tulburări de anxietate, teama de a vorbi în public, teama de eșec, timiditatea excesivă, relații defectuase, acel ”nimeni nu ma înțelege”, acel ”mă consum mereu pentru alții” și multe altele, după câteva ședinăe de analiza, ajung la același subiect…stilul de atașament și relația cu părinții. Deci dacă cumva aveai impresia că miile de studii despre atașament și faptul că este un subiect foarte prezent în domeniul parentingului sunt de fapt vorbe goale, sunt aici să îți spun că nu. Stilul de atașament format în copilărie ne acompaniază toată viața. 

Partea bună este că creierul nostru are o abilitate extraordinară. NEUROPLASTICITATEA. Deci nu, stilul de atașament nu înseamnă destin. Creierul nostru este capabil să se schimbe în timp sub anumite condiții, să ”repare” anumite ”bube”. Adică poate ai reușit să iesi de sub umbrela temerii de a vorbi în public spre exemplu. Ai fost la cursuri, poate chiar și la terapie. Minunat! Dar…daca nu ar fi trebuit să treci prin travaliul acesta de la început? Nu, nu este cazul acum să ne blamăm părinții, nimeni nu este perfect. Toți părintii își cresc copiii după cum cred ei în momentul respectiv că este cel mai bine (după valorile medicale, sociale de la momentul respectiv, după propria educația primită în copilărie). Ceea ce vreau să spun este că ACUM, în aceste timpuri, MINGEA STĂ LA NOI. Avem ”uneltele” necesare clădirii un stil de atașament eficient și afectuos în cadrul relației unice și complexe cu copilul nostru.

 UȘOR? Bineînțeles! Trebuie doar să îți pui sub semnul întrebării și sub lupa de introspecție impulsurile, emoțiile și gândurile (de unde vin, ce reprezintă, ce vor să semnifice?) adică… cam ce le cerem și copiilor când îi întrebăm ”dar ce-ai de urli așa, dar nu te mai supără atâta, ceee vreeeei că nu înțeleg?”.  

 RAPID? Desigur! Prima etapă durează 3 ani, apoi a doua încă vreo 5, iar mentenanța toată viața!

Dacă fac efortul ăsta CE GARANȚII AM că se va transforma în ceva palpabil, concret benefic pentru copil? Miile de studii susțin așa (foarte ”pe scurt”): un stil de atașament securizant dezvoltă independență, capacitate de reglare emoțională, copiii fac față stresului mai bine, are chiar și capacitatea de a modela anumite caracteristici născute ale temperamentului (în sensul că ofera copiilor abilități de gestionare emotionala si comportamentala mai bune). 

Revenind la neuroplasticitatea creierului (este fascinant subiectul!) sublinem că a ne concentra pe clădirea unui atașament securizant nu înseamnă a fi implicati în fiecare secundă a vieții copilului, nu înseamna să creștem copiii doar cu zâmbete și serotonină (că dacă cumva călcăm greșit s-a dus tot atașamentul securizant pe apa sâmbetei). Înseamnă a avea cele doua valori de bază (RECEPTIVITATE și SENSIBILITATE) și ABILITATEA DE A DEPĂȘI/REPARA momentele dificile în mod eficient și afectuos. 

Spuneam mai sus ca în orice moment (mai bine mai devreme decât mai târziu, mai bine mai târziu decât niciodată – multumita neuroplasticității) putem lua decizia de a contura propriul stil de atașament. Adică cum propriu? Pâna la urmă cum e propriu sau securizant?

Da, securizant. Însă din momentul în care ”lucrezi” către un atașament securizant (sensibilitate + receptivitate), lucrezi, de fapt, către un atașament ce va arăta diferit pentru fiecare familie, fiecare copil din cadrul aceleași familii, deci unic și complex așa cum este fiecare copil și fiecare familie. Cum arată aceasta unicitate?

Spre exemplu un copil cu un temperament exuberant, extrovert poate că îi priește mai mult într-un moment dificil ca atenția să îi fie distrasă (la vârste mici sau în cazuri de prevenție) sau o limită fermă asupra a ce nu are voie să facă. Metoda explicațiilor pentru un copil ce nu are răbdare și este în continuș miscare (atât interioară cât și exterioară) poate să nu fie foarte folositoare.  Și invers. Un copil cu temperament introvertit, mai timid, poate reacționa nu tocmai bine la o limită impusă ferm, se poate închide în el și mai mult, așa că metoda explicatiilor poate funcționa minunat în cazul său. Toate trei metode aplicate cu sensibilitate și receptivitate la nevoile copilului sunt pozitive, sigure și securizante. 

Odată înțeleasă noțiunea de atașament se întâmplă două lucruri: devenim mai puțin critici cu părintii din jur iar al doilea: felul în care ne creștem copiii devine un pic mai lejer, ne putem concentra pe o RELAȚIE EFICIENTĂ ȘI AFECTUOASĂ. Si putem conta pe faptul că micuții noștri ne ajută la fiecare pas. Cu fiecare lacrimă, scâncet, îmbrățișare și privire duioasă ei ne invită în spațiul lor, necondiționat.