Știi cumva care este secretul unei familii echilibrate? Știi cumva care este rețeta în 4 sau 7 pași de succes către acel stil de parenting care credem că există doar în cărți? Nu, nu este vreo tehnică sau ceva ce poți spune să rezolve tot. Secretul…este relația. Relația cu noi înșine, cu partenerul nostru, relația cu copiii. Relația este ”podul” pe care îl construim între noi și cel din fața noastră. Tu, eu, noi suntem cei care contează. 

Felul în care construim acest pod ține foarte mult de ce se petrece în mintea și sufletul nostru. Evident ”podul” dintre doi adulți ține de interiorul fiecăruia, însă ”podul” dintre adult și copil este mai ”ușor” de construit, pentru că interiorul copiilor este mult mai simplu  – adică mai sănătos decât al unui adult. Așa că azi este despre ce se întâmplă în interiorul părinților ce au obosit de căutat răspunsuri la întrebarea CUM?, de atâtea metode aplicate ca la carte ca rezultatele să fie de scurtă durată (asta dacă apar…).

Dacă mă duc ”încrezătoare” la copilul meu și îi spun ”închide te rog televizorul” iar el pare că nici nu se uită la mine apoi eu ori încep să negociez cu el ”dar ți-am spus să închizi televizorul, de ce nu m-asculți niciodată, eu tot zic și zic și nici nu mă bagi în seamă” sau a doua variantă cu țipat ”oprește televizorul în clipa asta!” este foarte probabil ca ce simt în momentul acela să nu aibă legătură cu ce se întâmplă efectiv în momentul acela. 

Știi…axele noastre interioare ce dau naștere emoțiilor sunt acele gânduri adânc înrădăcinate, acele gânduri care construiesc ”ochelarii prin care vedem și simțim lumea”. Acele gânduri care nu au cuvinte ci doar emoții puternice, cu o viață proprie. Acele gânduri care gândesc că ”pentru a mă face auzită trebuie să ridic tonul”, ”dacă-i spun NU, se supără și nu o să mă mai iubească”, ”dacă spun -îmi vine să plâng de supărare-, înseamnă că sunt slabă”, ”dacă spun sunt prea obosită să mă joc, am avut o zi grea, am nevoie de spațiu înseamnă că nu sunt o mamă puternică”. Nu degeaba toate metodele descrise până acum încep cu ”ia-ți 3 secunde și trage aer în piept”. 1…2…3… Pentru că de cele mai multe ori motivul pentru care aud ca psiholog ”am încercat toate metodele și nimic nu are rezultat” este că…ne cam impiedicam de propriile picioare. Și evident când ne ridicăm avem convingerea că, de fapt, ne-am împiedicat de piciorul celui de lângă, asta pentru că suntem obișnuiți să găsim o cauză exterioară pentru problemele noastre. Pentru că a ne uita mai întâi la noi, înseamnă că nu suntem suficient de buni și asta este extrem de…inconfortabil. 

       Aceste gânduri fără cuvinte ce se petrec în mintea și sufletul nostru fără oprire și fără ca noi să ne dăm seama de cele mai multe ori aparțin copilăriei noastre. Vezi tu, primii ani sunt atât de sensibili, noi ca și copii am absorbit așa de multe despre lumea înconjurătoare de la părinții și adulții din jurul nostru, prin cum ne-au vorbit, sau cum nu ne-au vorbit, cum s-au comportat în situații dificile, ce gânduri și ce emoții ne-au transmis prin acțiunile și comportamentele lor, prin deciziile lor. Nu este cazul acum să ne blamam părinții și ei la rândul lor au avut niște părinți..iar lanțul transgenerațional ce propagă aceste gânduri și credințe automate este oarecum inconștient.

Însă ei nu au avut acest instrument minunat pe care îl avem noi acum la îndemână, cunoașterea. Această abilitate minunată de a ne uita în interiorul nostru și a ne pune întrebarea ”Ce se întâmplă aici?”. Nu este ușor, nici imediat și poate că cel mai important de reținut este că avem nevoie de ajutor pe acest drum, dar garantat are rezultate. Acest lanț se va rupe odată cu noi, iar noi vom fi bine ca apoi copiii noștri să fie și ei bine, să nu aibă de vindecat, de trecut prin tot acest travaliu emoțional. Cred cu putere că scopul nostru în această viață este să creștem. Să devenim cei mai buni oameni cu putință. Asta de fapt ne dorim și pentru copiii noștri, însă tindem să uităm că și noi avem de ”îndeplinit” aceeași misiune. 

Dar trebuie să vezi asta și să iei hotărârea conștientă ca de azi să-ți dorești pentru tine aceleași lucruri pe care le dorești pentru copilul tău și să faci un prim pas. Exact așa cum citești aceste rânduri tocmai din dorința de a afla ceva folositor pentru copilul tău, citește te rog în continuare:

1. Ai opțiunea să începi din exterior spre interior sau din interior. Poți începe vindecarea minții și a sufletului prin psihoterapie. Singuri în aceasta vindecare vom avea același succes pe care îl are gândul ”știu că-i fac rău copilului când țip dar în momentul acela pur și simplu nu m-am putut opri”. Poți apela la psihoterapie doar și pentru a avea o oră pe săptămână în care îți faci curățenie în suflet și minte.
2. Cercetări recente arată că fericirea semnificativă (cu un scop suprem) are abilitatea de a bloca stresul cronic în a ne modifica AND-ul pe când cea imediată (devorarea unei ciocolate după ce a adormit copilul) nu face asta. Hai să aducem în viața noastră activități ce ne împlinesc. PS: mai este și argumentul Dopaminei, hormonul ”adicției”, ce se eliberează după experiențe plăcute, iar în timp creierul va căuta din ce în ce mai mult acele experiențe. 
3. Un soi de îngrijire fizică: alergare, yoga, meditație, zumba, clase online de aerobic, sărituri cu coarda copilului, role, bicicletă, babywearing dance. Corpul tău are nevoie de mișcare, exact la fel cum are cel al copilului pentru a elibera endorfine, pentru a ne simți mai bine în pielea noastră, pentru a vindeca unele răni emoționale ce ”supurează” la suprafață și pentru a da un exemplu sănătos copilului. 
4. O mâncare sănătoasă și un somn de calitate. Aceasta este una dintre metodele recomandate pentru a elimina comportamentele agresive sau dificile ale copilului. Vezi paralela, nu? 
5. Să știi că acel gând ”iar își scoate jucăriile, iar face dezastru, să vezi ce o să ne certam iar” este relativ unul normal. Când creierul nostru este stresat pe perioade lungi (cronic) el începe să caute pattern-uri în mediul înconjurător, este felul său de a ”controla” și astfel devine mai sensibil la semnale ce le consideră periculoase. Un cerc vicios de  atitudini negative ce dau naștere comportamentelor negative ce împlinesc profeția (”vezi?stiam eu!”) ce duce la convingeri și credințe negative despre lumea din jur. Acest cerc vicios duce și el la o funcționare a creierului pe bază de cortizol și adrenalină adică și mai mult stres… 

Ce e bine de știut: reversul funcționează la fel de bine! 

Pune-ti o listă pe frigider cu chestii pozitive de peste zi, indiferent cât de minore (ai făcut două sărituri cu coarda, ai cântat un cântecel cu copilul, ai râs la un banc). Chiar dacă o să zici că le faci deja, scrie-le, te rog, pe foaie să le vadă și ”creierul tău”. Scopul este să dai un ”restart” felului în care creierul tău percepe viața de zi cu zi. 

1. Un studiu interesant din Scandinavia arată că mamele au mai mult risc de a fi afectate decât tații de stresul presiunii timpului. Ne grăbim mai tare și, evident, devenim mai stresate. Poate că ai impresia că nu ai timp de toate cele recomandate mai sus…însă reversul consumă și mai mult timp, dacă stai să pui în balanță. Cu cât țip la copil să se îmbrace ACUM, cu atât el nu se va îmbrăca, lucrurile degenerează și….trece timpul. Respir adânc, realizez că a întârzia cu 10 minute nu este capăt de țară, mai important este ce se întâmplă în momentul prezent. Cel mai eficient mod de a fi eficient este să fi prezent, să nu irosești momentul prezent gândindu-te la ce ai putea să faci, la ce ai fi putut să faci, la ce ai fi vrut să faci.  Și din punctul de calm se vor elibera toate acele strategii de cântece, de jocuri de care spunem că în momentul de stres nu ne vin în minte. Sau organizez programul astfel încât să avem mai mult timp dimineața să ne îmbrăcăm.
2. O schimbare de viziune: copiii sunt copii, cu un creier specific, cu praguri de ”eu pot” respectiv ”eu nu pot asta”  diferite de ale noastre. Să ne așteptăm să aibă același control, abilități de planificare, de empatie, de logică ca ale noastre nu face decât să ne conducă către conflict. Însă nici celălalt scenariu nu ajută mai mult ”copilul este mic, are nevoie de ajutorul meu, de îndrumarea mea continuă, de input-ul meu la fiecare mișcare”. O cantitate ”normală” adecvată de stres este benefică  atât pentru noi cât și pentru cei mici. Ne motivează și ne mobilizează. Deci, hai să facem un pas în spate și să îi lăsăm un pic să încerce să-și bage piciorul în gheată, să tragă fermoarul, chiar și când ”mârâie”, să încerce să-și rezolve conflictele  dintre ei. Este normal să ”mârâie”, să își exprime frustrarea cumva, rolul nostru nu este să facem în așa fel încât să nu o simtă deloc, ci să-i ajutăm în a ”face ceva” cu acea frustrare. 

          În final, reține, te rog, nu este despre a fi vesel tot timpul, a deveni Mary Poppins în persoană. Atașamentul securizant și relația ta cu cel mic nu este despre a nu te enerva niciodată, a nu ridica tonul niciodată, a nu trânti o jucărie de nervi niciodată, ci este despre cum repari aceste situații! Cum aduci echilibrul în relația voastră, cum faci ”podul” puternic și rezistent.

Stresul cronic ne pune în pericol propria sănătate ȘI ne face să pierdem abilitatea de a empatiza cu copiii, da a fi sensibili la emoțiile și nevoile lor. În plus, stresul cronic este contagios, îi afectează pe toți în jurul nostru cu precădere pe copii (chiar și bebelușii ne simt stresul). Nu putem oferi cuiva ceva ce noi nu avem. 

Deci, hai să ne uităm un pic mai mult la noi, să ne îmbrățișăm mai mult pe noi înșine, să avem mai multă grijă de noi. Pentru noi și pentru ei!