Continuând seria de chestiuni ce ne încarcă cu vinovăție pe noi părinții (alăptat sau biberon, naturală sau cezariană, cosleeping sau camera lui, Montessori sau ”de stat”, bio sau de la ”mega” și lista poate continua pe cel puțin 10 pagini) aducem azi în scenă alegerea momentului de intrare în colectivitate. O fi într-adevăr 3 ani sau…lucrurile stau un pic mai complicat? De ce 3 și nu…2…de ce 2 și nu…7? Dacă duc copilul la creșă înainte de 3 ani…îl ”stric” sau, mai mainstream de atat, cumva ”îl traumatizez”?

Suntem mult prea inradacinate în a privi lucrurile în alb sau negru. Copilul este ori fericit ori nu e bine. Treburile nu stau deloc așa. În realitate între alb și negru se află o paletă întreagă de culori fiecare având o sumedenie de nuanțe. Și asta este de fapt umanitatea în toată splendoarea ei ce ține de diversitate. Ce se aplică la o familie nu se poate replica la o a doua din simplul motiv că nu există pe această lume doi oameni la fel. Iar încă nu s-a inventat acel copil care să nu se adapteze la grădiniță și, cu siguranță, nici nu o să se inventeze vreodată. Asta pentru că noi, începând cu nou-născuții, suntem ființe sociale, create să trăim în trib nu legați de un părinte și atât. 

Avem nevoie de relația de bază- matricea emoțională (cunoscută și sub numele de atașament) cu părintele, însă creierul și corpul nostru are nevoie de trib.

Luăm cercetările imediat la puricat. Nu sunt multe dar le luăm pe cele mai importante și credible (eșantioane mari, valori și concepte științifice).

Fie că al tău micuț are 1 an si 6 luni (sau chiar mai puțin! Nu te grăbi să zici ”O, vai!” gândește-te, te rog, și la alte țări unde concediul de maternitate durează 6 luni… – UK) când începe acomodarea la grădi sau 3 ani sau chiar 4 important este să ai un cadru de bază din care să-ți construiești așteptările și comportamentele tale în relație cu colectivitatea. Nevoia de siguranță și conectare este aceeași la 1 an și 6 luni ca și la 4 ani…ca și la 34 de ani de altfel, doar că diferă mecanismele de exprimare și capacitatea de control a emoțiilor, a impulsurilor, capacitatea de anticipare și modul în care vârstele diferite își satisfac aceste nevoi.

O mică recenzie a marilor studii ce au urmărit impactul grădiniței asupra micuților începând cu vârste de sub și peste 1 an.

1. În Norvegia concediul de maternitate/paternitate durează un an iar înscrierile la creșele de stat se fac începând cu luna august. Copiii care intră în sistemul educațional așadar pot avea un an sau mai mult în funcție de luna în care s-au născut. Acest studiu important urmărind 939 de copii cu vârste între 6 luni-4 ani s-a bazat pe observații, raportările educatorilor și interviuri cu părinții. La vârsta de 2 ani, s-au observat mici semne de agresivitate în comportament însă ele nu au putut fi legate strict de intrarea în colectivitate. Copiii mici știm cu toții (părinți și educatori) că pot fi agresivi în mod ”natural” având în vedere că este vârsta la care limbajul este slab dezvoltat, nevoile sunt mari și atunci ei se bazează pe corp (mușcă, lovesc, împing) pentru a-și exprima emoțiile. Însă chiar și aceste efecte observabile au dispărut până în vârsta de 4 ani. Și, s-a mai observat că la 2 ani, comparând copii ce au intrat mai demult în creșă față de cei care sunt mai recenți intrați, cei mai cu ”vechime” demonstrau un comportament un pic mai agresiv față de cei ”proaspeți”. Această diferență (mică de altfel) a dispărut spre 4 ani, indiferent de cantitatea de timp petrecut în grădiniță. 

Așadar, studiul concluzionează că o creșă/grădiniță înalt calitativă nu are niciun efect negativ asupra copiilor și că relația dintre educator și copil are un rol protectiv anti-stres (stresul se măsoară foarte ușor la copii prin testarea nivelului de cortizol din salivă) asupra micuțului când educatorul este unul blând, calm și prezent în fața nevoilor acestuia.

• Un studiu tip metanaliza (nu testează propriu-zis ci face o analiză amănunțită a altor studii, în cazul de față a altor 9 studii mari) a observat că în contextul grădiniței nivelul cortizolului din salivă (adica mai pe scurt stres) este mai ridicat la copiii cu vârsta de până în 36 de luni comparativ cu contextul de a fi acasă. Și au concluzionat că, cel mai probabil, are legătură cu faptul că micuții de până în 3 ani întâmpină dificultăți emoționale la interacțiunile sociale de grup. 

Destul de logic totuși. Copiii sunt la început de drum cu abilitățile sociale și au încă nevoie de acea ”pătură” de siguranță a adultului. Au nevoie de adultul ce mediază interacțiunile, ce modelează, ce alină emoțiile mari, ce ghidează spre ”binele interior”. 

Cum se poate oglindi aceasta în context de grădiniță? Prin grupe mici pentru vârsta 1-3 ani cu o rată de adulți-copii mica. Ideal ar fi de 1 adult la 4 copii. Tocmai pentru a asigura abilitatea adultului de a fi prezent și atent la nevoile copilului și de a putea asigura în activități sau diverse momente ale zile o interacțiune pozitivă în grupuri mici de copii.

• În cadrul acestui studiu intersant pe gemeni observăm că genele pot influența cât de stresat poate ajunge un copil la intrarea în grădiniță. Deci nu totul, nu fiecare emoție, nu 100% din stresul copilului se datorează parentajului sau calității educatorului. Pur și simplu sunt copiii care au nevoie de mai mult suport…și de mai multe îmbrățișări. Și asta e ok, este normal și este de datoria noastră (fie că suntem educatori sau părinți) să o acceptăm. Să nu punem un cronometru: ”ai X săptămâni să te adaptezi”.

Acum, hai să ne orientăm puțin către psihologia vârstelor.

Pe scurt, între 1 și 2 ani, anxietatea de separare atinge cote maxime iar matricea atașamentului (acea schiță interioară ce copilul o scrie în sinea lui din relația ta cu el) încă este în formare (spre final dar totuși în formare). Relația ta cu cel mic, stilul de atașament impreuna cu temperamentul lui înnăscut este ceea ce ”dirijează” în primii ani de viață modul cum cel mic actioneaza și percepe situațiile și evenimentele din jurul său.

Așadar, un copil de 1-2 ani va avea nevoie de obiectul primar al atașamentului cu el, acolo, oriunde ar fi. De aceea, de fapt, relația părinte-educator simbolizează un transfer parțial al acelui atașament. Cu cât mai multă încredere ai în educator, cu cât mai confortabil te simți în prezența lui cu atât va fi și copilul. Evident acest transfer nu se întâmplă într-o zi. Are nevoie de timp.

Copilul are nevoie să simtă pe pielea lui acel ”Aha…deci aici, așadar, este sigur”. Iar ”aha-ul” acesta, pornește din pregătirea copilului (acele povești de dinainte, acele jocuri cu figurine despre cum va fi la grădi, acele poze sau drumuri pe lângă grădi) apoi se continuă cu energia unui educator blând, calm, iubitor și se încheie cu experiența repetată de a fi la grădi și cu revenirea ta (obiectul lui primar de atașament). Creierul nostru, ținem minte, că învață prin repetiție și asociere, prin experiențe. 

Educatorul devine astfel obiect al atașamentului celui mic. Evident nu primar, asta tot tu părintele vei fi. Educatorul doar urcă acolo ”pe piedestal”.

Teoria cum că sub 3 ani grădinița este bau-bau vine, de fapt mai mult din limitările și minusurile sistemului educațional preșcolar. Foarte multe grădinițe au câte un adult la…mulți, tare mulți copii mici. Și de aici pornesc problemele de adaptare. Nu pentru că acel copil are el însuși o problemă ci pentru că nevoile lui (de siguranță, de conectare) nu sunt satisfăcute pentru că…acel educator se împarte la o grămadă de copii. Sau educatorul este slab pregătit profesional și nu are abilitatea de a lega o conexiune pozitivă cu copilul. Drept urmare copilul nu își poate forma relația de atașament pentru că… nu are cu cine. 

Fără relația de atașament copilul va fi anxios, speriat, temător, agresiv pentru că nu își poate stabili sentimentul de siguranță în mediu.

Apoi, filozofia Montessori mai susține același lucru (în teorie): ”până la 3 ani copilului îi este mai bine acasă”, într-un mediu pregătit (tip Montessori) implicându-se în activități ”de casă” gen gătit, curățenie, piață etc precum și joacă cu resurse specifice. Specialiștii Montessori conceptualizează ”mintea absorbantă” a copilului pe perioade senzitive, iar grupa de vârstă de o-3 ani, spui ei, că are nevoie de relația 1-1 pentru a se adapta mai bine la mediul înconjurător. 

Abia după 3 ani modul în care copilul învață devine conștient și copilul poate pune întrebări sau ghida singur învățarea (evident, treptat) devenind pregatit pentru grădiniță. Ei sunt susținători pentru bonă sau familie extinsă până la 3 ani. Nu intru în polemici despre pro și contra Montessori dar e bine să știm cadrul general al viziunii legate de colectivitate și vârsta ”adecvată”. Cum spuneam nu există alb/negru ci doar câteva reguli și direcții sănătoase pentru dezvoltarea ulterioară a copilului.

Dacă luăm filosofia Montessori și o integrăm în psihologia copilului și…în realitatea unde bonele sau bunicii nu sunt o opțiune ajungem tot la concluzia că, de fapt, ce contează este grădinița cu valorile ei despre ce înseamnă într-adevăr vârsta de 1-3 ani și educatorul capabil și pregătit profesional.

În concluzie, poți alege începerea grădiniței la orice vârstă în funcție de contextul familiei tale. Oricum te vei simți vinovată …indiferent ce vei alege. Sentimentul de vinovăție vine la pachet cu meseria de părinte! El (doar) semnalează o zona de nesiguranță, deci un soi de pericol și vrea ca tu să-l rezolvi.

Dacă alegi grădinița între 1 și 2 ani, este benefic pentru copil să ai așteptările potrivite de la el și așteptările ridicate de la centrul educațional ales.

Cum poate arăta acomodarea la grădiniță pentru un copil cu vârsta de 1-2 ani?

Treptată (ideal), mărind intervalul câte puțin la un interval de câteva zile, pregătită dinainte cu familiarizare+predictibilitate+conceptualizarea ”grădiniței” (mai multe detalii în webinarul ”Bun venit la gradi!”), prezența ta lângă el (iarăși…ideal dar nerealist de multe ori din cauza pandemiei Covid) și relaționarea ta cu educatorul pentru transferul de încredere/atașament. Apoi vine ”treaba” educatorului. Iar copii de 1-2 ani în mod special au nevoie de un educator blând, răbdător și…cu brațele încăpătoare, capabil să înțeleagă procesul de separare și starea emoțională de frică, de angoasă a copilului. Au nevoie de un mediu pașnic, cu ritm lent și grupuri mici de copii. 

Copiii mici nu au nevoie de super-socializare, de activități educative care mai de care, de cele mai noi, colorate și eventual cu butoane resurse. Nu au nevoie de un început timpuriu al educației formale. 

Ei au nevoie înainte de toate de relația de atașament cu educatorul! La vârsta aceasta dacă nu au sentimentul de siguranța adânc scris în interiorul lor, dacă nu au deplină încredere în educatorul lor…nimic din ce ne dorim noi de la grădiniță nu o să se întâmple. 

Deci dacă am putea pune ”punctul pe i” ca fiind cel mai important element din adaptarea unui copil de 1-2 ani la colectivitate ar fi educatorul. Și cum ”omul sfințește locul” mai puțin contează dacă acest educator cald și capabil se află la stat sau privat. Am întâlnit profesioniști dedicați și motivați să facă o treabă bună atât la stat cât și la privat. De asemenea, am intâlnit oameni…slab pregătiți și motivați doar de salariul de la sfârșitul lunii atât la stat cât și la privat.

Pe cât posibil este extrem de important să cunoaștem educatorul copilului. Și apoi, valorile grădiniței alese, valorile și ethosul ei, politicile de siguranță, de sănătate, de comportament intern (al educatorilor și personalului auxiliar).

Cum arată un standard înalt (aș zice ”normal” dar nu vreau să mă îndepărtez de realitate prea mult) de clasă adecvată ce facilitează o acomodare mai ușoară a copilului de 1-2 ani: grupuri de copii mai mici, adulți suficienți (1 adult la 4 copii este rata ideală), organizată la îndemâna lor, ferită de suprastimulare de sunete/culori/jucării (asta pentru că sistemul lor nervos este foarte ușor de suprastimulat, controlul asupra impulsurilor este …aproape inexistent iar ei reacționează din creierul de ”jos”-cel emoțional care se sperie foarte mult, care foarte rapid se refugiază în luptă, fugă sau resemnare-îngheț). Au nevoie de mișcare, de implicare senzorială, de cântat, de îmbrățișat, de contact emoțional și fizic cu adulții, de libertate și de activități adaptate nevoilor vârstei și intereselor.

A generaliza că micuțul nu este pregătit pentru grădiniță înainte de 3 ani, nu este nici adevărat, nu este nici folositor pentru părinții care se întorc la muncă neavand alte opțiuni pentru îngrijirea copilului. Din punctul meu de vedere nu creează decât o presiune asupra părinților și așa copleșiți de informații nerealiste și contradictorii. De ce am compara mere cu pere?

A, dacă compar statul acasă cu un mediu de grădiniță haotic și slab calitativ unde copiii stau grămadă unii peste alții în grup, adulții sunt puțini și nemotivați (chiar ignoranți aș spune), lipsă de oportunități stimulatorii pentru copii și să nu mai vorbim de lipsa grijei primare (scutece neschimbate, contact fizic nedorit sau lipsa totală a acestuia) evident că putem spune în această situație clar și răspicat: copilului îi va fi mai bine acasă.

Însă:

Un mediu calm, adecvat, cu resurse ce trezesc curiozitatea, cu posibilități de mișcare independentă și ce instigă la o explorare sigură condus de un educator capabil, instruit, blând și afectuos are beneficii imense asupra dezvoltării emoționale, cognitive și sociale ale copilului, după cum o spune cel mai extins studiu asupra impactului unui program de grădiniță asupra dezvoltării pe termen lung a copiilor: studiul Abecedarian.

Nu trebuie sa ne ferim de gradinita ci ce trebuie (si aici sustin clar si raspicat) este sa ne ridicam standardele cu privire la educatia timpurie, cu privire la profesia de educator, cu privire la drepturile si obligatiile parintilor si educatorilor deopotriva.