Agresivitatea copiilor poate lua multe forme: crize de furie explozive, limbaj verbal agresiv, mușcat, lovit, aruncat obiecte și distrugerea lor. Dacă săptămâna trecutș am vorbit despre cauze și care ar fi nevoile celor mici din spatele acestor comportamente, astșzi vorbim despre CE PUTEM FACE DIN ROLUL DE PĂRINȚI SAU EDUCATORI. 

          Comportamentele agresive aduc mult stres și descurajare în relația adultului cu cel mic. Atrag dupa sine pierderea optimismului, treptat a rezilienței adultului și în sfârșit a bunăvoinței. Iar la rândul lor toate aceste efecte nu fac decât să alimenteze un CERC VICIOS DE ATITUDINI NEGATIVE-COMPORTAMENT AGRESIV-ATITUDINI NEGATIVE. 

Hai să vedem împreună cum putem sparge acest cerc vicios din perspectiva ambelor tabere ale unui comportament: adult și copil. 

Sa incepem cu ADULTII.

1. NU O LUA PERSONAL! Când cel mic intră într-o criză sau lovește, este natural să intram în defensivă, să ne simțim nerespectați și direct vizați de către acțiunile lor. Copiii nu proceseaza emoțiile la fel ca noi; ei au înaintea lor un drum lung de parcurs al înțelegerii propriilor emoții. Nici cei un pic mai mari  nu o fac din răutate ci tot din cauza lipsei controlului asupra emoțiilor și a impulsurilor. 

Un studiu ce a observat convingerile mamelor asupra propriilor copii cu vârste între 1 și 3 ani, a constatat că în cazul mamelor cu convingeri negative („mușca într-una!”, ”nu știe să se joace!”, ”este un sălbatic”) asupra comportamentelor celor mici a fost găsită mult mai probabila existența îndelungată a comportamentelor agresive pe o perioadă de 3 ani jumătate (Healy, 2015). Deci recomandarea de a nu o lua personal, este benefică atât pentru adult cât și pentru dezvoltarea pe termen lung a copilului.  

2. FII REALIST ÎN PRIVINȚA ABILITĂȚILOR COPILULUI ȘI VÂRSTEI LUI. Copiii au nevoie de mai mult timp decăt noi pentru a procesa informațiile. Capacitatea lor de operare cu mai multe procese în același timp este mult mai redusă decât a noastră. Asta înseamnă că în momentul când le dăm instrucțiuni sau vrem să încheie o activitate este recomandat să vorbim clar, simplu și să le dăm timp! De asemenea, copii mici percep mai multa teamă, în general, decât cei mari din cauza lipsei de experiență (de ex: orice alt copil care pune mâna pe jucăria lui= vrea să i-o ia). Teama trimite sistemul limbic al creierului în răspunsul de luptă sau fugă; cortizolul și adrenalina se elimină în organism și așa apare un comportament agresiv, de regula la cei mici manifestându-se fizic adică mușcă/lovesc.  În momentul când ne adaptam aștepările la nivelul de dezvoltare al copilului beneficiile apar negreșit. 

Și încă un lucru important: copiii, indiferent de vârstă, AU NEVOIE DE A SE CONTRAZICE cu adulții, DE A IMPINGE LIMITELE pentru a-și putea construi imaginea de sine separată de a noastră și pentru a-și dezvolta autonomia 

3. concentrează-te pe a menține un CLIMAT POZITIV AL RELAȚIEI cu cel mic. Când copiii se comportă într-un mod indizerabil frecvent, atunci și noi tindem să ne concentram pe exact aceleași comportamente. Și așa ajungem treptat la clădirea unei relații bazate pe mustrări și ”atenționări”. Stilul de parentaj negativ duce iar către cercul vicios negativitate –agresivitate – negativitate (Calvell, 2013). Un ritual străvechi african ne învață că atunci când cineva greșește să îl “copleșim” cu laude despre ce a făcut bine, pentru că de fapt nu exista persone rele ci doar persoane care greșesc într-un moment sau altul. 

OK, ȘI CUM RĂMÂNEM CALMI? E greu, știm bine cu toții! Să fii părinte sau educator e greu de multe ori, însă să fii copil e și mai greu. ALEGE-ȚI ”BĂTALIILEĂ! Nu orice greșeală trebuie transformată într-un conflict. CONTROLEAZĂ-ȚI RESPIRAȚIA, NUMĂRĂ ÎNAPOI DE LA 105 LA 100, și repetă în mintea ta ”CE NEVOIE ÎNCEARCĂ COPILUL MEU Să ÎMI TRANSMITĂ?” Fă schimb cu un alt adult dacă te simti copleșit (educator/ celalalt parinte)

Cum putem ajuta COPIII?

1. CALM, TON FERM (nu ridicat!) și LIMBAJ EXPRESIV CLAR ȘI SCURT: “Nu o să te las să muști.” Apoi schimbată poziția fizică a copilului (ori îl lăsăm jos din brațe, ori creăm o  distanță/barieră față de celălalt copil cu mâna noastră (totul într-o manieră calmă). Acesta să fie începutul dialogului și apoi personalizat în funcție de vârsta copilului și de nevoia sa. În mijlocul stresului, creierul celui mic este inundat de hormoni și emoții, nevoia lui primară fiind să se simtă din nou bine. Partea de conversație vine dupa calmarea emoției, când începem și aducem înțelegerea din partea raționala a creierului. Modelăm un comportament empatic, oferind scuze celuilalt copil când este cazul ”îmi pare rău că s-a întâmplat asta, X s-a supărat că ai făcut asta/s-a speriat și nu a știut să iți zică!” adăugând detalii în funcție de vârstele copiilor implicati. 
2. PREVENȚIE. Dacă cel mic deja și-a interiorizat aceast comportament, este bine să stăm aproape de joaca lui și să identificam factorii declansatori: SUPRASTIMULARE (de jucării, de copii în jurul lui, de alegeri pe care adultul i le prezintă, de cuvinte prea multe în discursul adultului, de somn, de foame, de prea mult zahăr în alimentație) – eliminăm stimulii; IMPOSIBILITATEA EXPRIMĂRII VERBALE a frustrării (nu poate să își pună șosetele singur, un alt copil i-a luat jucăria, a căzut de pe trotineta) – antrenament emotional prin a învăța copilul să spună “STOP! Nu-mi place!” sau “AJUTOR!” sau “SUNT OK! Mă ridic și încerc din nou!” prin metoda poveștilor descrisă despre care am vorbit în trecut, sau redirecționarea frustrării prin exerciții fizice (de exemplu: sunt-SĂRITURĂ-nervos-SĂRITURĂ)
3. asigurarea că cel mic are TIMP DE JOACĂ. Joacă activă, creativă, fizică, preferabil cât mai mult în aer liber. 
4. accentuarea unui LIMBAJ POZITIV. Spre exemplu în loc de ”NU vreau să pictezi acum pentru că o să faci un DEZASTRU și NU am timp să curăt după tine…” (copilul are deci o nevoie senzorială) încearcă ”uu am o idee și mai bună! Vrei plastelina sau să te joci cu orez?” evident adaptate la contextul vostru de viață. De asemenea, este foarte util să-l învățăm pe cel mic să spună ”Ajutor!”. Când observăm copilul că se străduie cu încălțatul, să bage o piesă într-un lăcaș și auzim acel sunet (mârâit, strigăt de frustrare) ce ne atenționează că micuțul devine frustrat, coborâm la nivelul lui si ii modelăm blând și accentuat ”Ajută-măă” (adica in limbajul bebelușesc ☺) și repetam de mai multe ori pe zi, de câte ori este necesar. 
5. JOCURI ce ajută la dezvoltarea emoțională și socială: statuile muzicale (prin stop-cel mic se antrenează de mic în oprirea corpului în timpul mișcărilor) sau traseu de mașini (același principiu la semafor roșu/verde), cărți (orice carte se poate transforma într-o ”lectie” morală – punem accentul pe prietenii, pe comportamentele pozitive dintre personaje, putem chiar denumi personajele folosind nume cunoscute de copil când vrem să ”lucrăm” pe o anumita relație din viața lui), jocuri cu figurine/păpuși/animale pentru a recrea scenarii dificile din viața copilului, joaca în oglindă pentru modelarea emoțiilor acompaniate cu scurte și clare descrieri ale emoțiilor, cântece ce folosesc emoții 

CE SĂ NU FACEM CU COPIII?

nu îi mușcăm/ciupim înapoi ȘI nu ignorăm

Cele doua metode nu fac altceva decât să împingă copilul și mai mult către anxietate, agresivitate iar comportamentele dificile se vor amplifica în timp CU SIGURANȚĂ!

          Adulții sunt eroii celor mici, noi suntem modelele lor Și asta este minunat de stiut, ne eliberează și împuternicește în același timp.  În terapie există un adevăr universal acceptat, indiferent de forma de terapie, anume că relația dintre terapeut și client este instrumentul terapeutic cel mai valoros. Asadar, tot noi, adultii responsabili, putem produce acea schimbare pozitivă în comportamentul celui mic și demara dezvoltarea empatiei prin modelare, voce, ton, cuvintele alese, felul în care îl percepem și energia cu care intrăm în aceasta relație. 

          Orice comportament dificil al copilului este o oportunitate atât pentru noi cât și pentru cel mic de învățare, de creștere intelectuală și afectivă.