Terrible twos…teribila vârstă de doi ani…”aoleo e vârsta la care ei asta fac. Fac crize se tăvălesc pe jos, nu ai ce să faci” sau clasicul ”e o perioadă, ai răbdare și va trece”

E corect? Nu, nu e deloc corectă eticheta aceasta nici pentru ei nici pentru noi (fie că suntem părinți sau educatori). 

Tu cum te-ai simți dacă spre exemplu: te superi că esti nedreptățit la muncă și seful te pune să faci ceva ce în adâncul tău știi că nu e corect, iar colegul tău la care te plângi iți zice ”eee tu mereu te superi, așa esti tu, lasă că o să îți treacă!” Te-ai simți ajutat cumva, înțeles? 

Cum te-ai simți dacă la finalul unei zile dificile, ai veni acasă lângă partenerul tău și vezi vasele nespălate apoi începi să plângi și să țipi că nu mai poți, că ești obosit/ă iar răspunsul partenerului ar fi ”când te calmezi o să vorbesc cu tine” sau ”nu mai țipa și linistește-te odată!”

Cum te-ai simți la un job nou dacă: vrei să îți pornești calculatorul (cel mic vrea să se îmbrace singur) și seful îți zice ”lasă că îl pornesc eu, e mai rapid așa” apoi vrei să îți organizezi biroul de lucru (cel mic vrea să se joace într-un anume fel) și vine seful și îți zice ”nu asa, lasă-l asa cum l-am pus eu, e mai bine”. Acum imaginează-ți un copil de doi ani, care este împins intrisec către cunoaștere, către explorare, către independență și zilnic el se ”luptă” pentru drepturile lui. Desigur, noi adulții nu punem opreliștile acestea conștient, nu îl îmbrăcăm noi pentru că știm că nu poate sau că nu avem încredere în el, ci de cele mai multe ori…ne grăbim. Graba strică treaba. Graba cu care trecem prin viață. Și ei de cele mai multe ori ne înțeleg și ne iartă. Însă sentimentul de ”eu nu pot”, ”eu nu știu” se acumulează, frustrarea se acumulează.

Cred ca una din cele mai grele și mai importante ”misiuni” ale rolului de părinte/educator este acceptarea emoțiilor copiilor noștrii. Acceptarea adevarată vine din înțelegerea lor. Înțelegerea lor ca și ființe umane DISTINCTE față de noi, la începutul ”cunoașterii”, care merită un respect fantastic pentru uriașă cantitate de răbdare, pentru imensa capacitate de înțelegere și adaptabilitate pe care o au în fața unui univers nou.

În psihologie învățăm să evităm cât se poate de mult etichetele, pentru că știm că odată pusă eticheta, ”e la acea vârstă – anii teribili/threenagers”, sau în cabinet ”este depresiv”, ”pacientul este obsesiv-compulsiv” creierul se va comporta ca atare, iar o parte din ”luptă” este pierdută deja din start.

Când cei mici trec printr-o criză emoțională au nevoie de ajutor în a înțelege lumea din jurul lor și dinăuntrul lor. Au nevoie de sprijin așa cum și noi la rândul nostru când ceva nu ne merge bine avem nevoie de compasiune și înțelegere. 

Cum ar fi să putem schimba optica din ”vârsta anilor teribili” în VÂRSTA MARILOR DESCOPERIRI?