Poate că un sentiment mai puternic decât acela când copilul nostru mușcă sau lovește este acela când copilul nostru este lovit/împins, mușcat sau este nedreptățit într-un joc. Instinctul nostru de a sări în ajutor, de a-l apăra și alina este extraordinar de puternic. Ai observat însa că de de multe ori cel mic plânge sau țipă DUPĂ ce l-ai ridicat de jos sau ai alergat lângă el?

Astazi, pe PLai, vom afla ce facem cu acest instinct al nostru atât de puternic, cum ne curbam emoțiile și ce impact asupra copilului au aceste ”salvări”. Aflăm când intervenim și cum gestionam conflictele astfel încât cel mic să se simtă respectat și puternic.

          Să începem cu puțină perspectivă. Acest instinct de apărare, natural de altfel, alături de convingerile noastre asupra copilului și a copilariei în general, atitudinile despre lumea înconjurătoare, intervențiile și strategiile pe care le folosim mai mult sau mai puțin conștient ne definesc stilul de parentaj. Iar stilul în care ne creștem și educăm copiii are un impact major în dezvoltarea socio-emoțională a acestora pe termen lung. 

          ATITUDINILE pe care le avem asupra lumii înconjurătoare se transmit cu ușurință copiilor prin cum le prezentăm verbal lumea (cum le vorbim despre rase, despre corp, moarte etc) însă și prin acțiunile cotidiene aproape inconștiente pe care le facem (când și îndepărtăm rapid din preajma unui om fara adăpost, prin jucăriile/carțile/hainele pe care le alegem pentru ei și, în final, prin reacțiile noastre la ce se întâmplă în jur). Copiii ne citesc perfect și ajung să își interiorizeze credințele părinților ca doar foarte târziu în viața sa si le puna sub semnul intrebarii. Știi acea voce din gândul tău pusă pe mod ”automat” care îți spune…”mai bine nu fă asta că nu o să îți iasă/o să se supere dacă zici nu/dacă esti contra nu o sa mai fii plăcut”. Cu toții ne dorim ca cei mici să ajungă adulți flexibili, încrezători, pozitivi și implicați activ în lumea înconjurătoare. Însă te-ai gândit vreodată ce mesaj percepe copilul când este împins în parc de către alt copil (vorbim aici de vârste mici 1-3, nu de bullying) și noi într-o fracțiune de secundă ajungem lângă ei cu tensiunea emoțională ridicată, expresia facială încruntată către cel care a împins, corpul nostru orientat înspre protejarea copilului nostru și cu tonul agresiv și raspicat: ”De ce împingi? Nu ai voie să împingi!” Iar apoi cu un ton aproape de milă: ”Gata puiule, nu o să te mai împingă!” Mesajul pe care cel mic îl interiorizează va fi de genul: ”lumea este periculoasă, alți copii sunt periculoși și impredictibili, am nevoie de protecție, nu mă descurc singur”. Vorbeam în articolul trecut despre cum convingerile negative dau naștere unui comportament negativ ce la rândul lui dă naștere unui cerc vicios de genul ”vezi, știam eu că se va întâmpla asta!” (valabil atât în cazul copiilor cât și în al adulților). După un model de intervenții precum cel descris mai sus, cel mic va reacționa in liniile urmatoare la apropierea unui alt copil: va mârâi (scoate un sunet cu intenția de îndepărtare a celuilalt, iar când celălalt copil nu se va îndeparta va mușca/împinge/lovi). 

Deci putem vedea acum ce importanță are modelarea unor atitudini pozitive (nu de veselie permanentă însă de toleranță, de acceptare a emoțiilor, de gestionarea unui comportament chiar și negativ pentru că de fapt înțelegem de ce celălalt copil s-a comportat așa). Pentru ca scopul este ca cel mic să înțeleagă că toți oamenii greșesc la un moment dat, și asta e ok, poate că nu are legătura cu el, că poate avea abilitatea emoțională să gestioneze un conflict. Adică în momentul când ajungem lânga el (într-o manieră calmă, pentru a-i da timp de procesare) să putem spune ”am văzut că te-a împins, ești ok? X te-a împins pentru că e supărat/vroia jucăria/vroia un pic de spațiu” plus minus în funcție de vârsta copilului. Să ii oferim ocazia de a înțelege ce s-a întâmplat. Partea stângă a creierului are nevoie să aducă rațiunea ”în discuție” pentru ca apoi cea dreaptă să poate construi memoria autobiografică (imaginea de sine în raport cu lumea înconjurătoare). 

Ați observat că cei mici au o putere intrinsecă fantastica de a ierta și de a trăi in moment? Noi adulții am uitat aceasta abilitate, deseori rămânem ancorați în trecut pentru că ne-am obișnuit să ”luptăm împotriva focului cu…focul”

 Într-un studiu cu copii de 4-9 ani ce au fost instruiți să ia in considerare multiple cauze ale unui comportament agresiv, s-a remarcat o schimbare majora in atitudinea acestora: nu au mai fost înclinați să perceapă cu părtinire comportamente ostile cotidiene (van Djik, 2009). Adică daca cineva s-a lovit de tine în aglomerație, copiii nu au mai etichetat acest comportament ca fiind agresiv. 

Pentru copiii noștrii putem face un efort conștient, zilnic pentru a sparge aceste atitudini transgeneraționale. Bineințeles că nu o sa reușim întotdeauna, însă reținem că stilul de parentaj se referă la climatul emoțional pe care îl construim în jurul copilului pe termen lung, nu la fiecare acțiune pe care o facem în relație cu el.  

CE PUTEM FACE:

1. stăm APROAPE DE JOACA LOR (în funcție de vârsta copiilor) însă mai mult observăm calm și empatic, oferim contact vizual, indici non-verbali, suntem prezenți. Nu intervenim decât dacă este cazul. Iar când o facem o facem BLÂND sub formă de modelare a jocului, a negocierii dintre cei doi. Practic, le arătăm cum să se comporte într-o astfel de situație.
2. modelarea expresiei: ”STOP! NU-MI PLACE!” Adăugat și gestul fizic cu palma înainte (aducerea unei mișcari fizice în învățarea unui cuvânt nou îi crește exponential viteza de interiorizare). Facem și spunem asta ori de cîte ori cel mic se află într-o situație inconfortabilă ce pare că scapă de sub control (chiar și de față de noi când facem ceva ce copilului nu îi place), prin inserția într-o poveste cu scenariu similar sau joaca cu figurine
3. când conflictul s-a întâmplat deja, venim pe cât posibil descărcați de propriile emoții și NE LUĂM INDICIILE SITUAȚIEI DE LA COPIL. Am văzut ce s-a întâmplat, ești ok? Și apoi în funcție de emoția lui răspundem. Pentru început răspundem cu o ”repovestire” a situației și o mică explicație în funcție de vârsta copiilor. De multe ori copiii demonstreaza o abilitate formidabilă de a trece peste, de a înțelege (pentru lumea lor smulsul jucăriilor, țipatul sunt lucruri oarecum obișnuite, nu le percep ca fiind atât de grave precum noi, adulții) 

?? Il ridicăm în brațe sau nu? – Ridicatul în brațe simbolizează o situație periculoasă din care cel mic are nevoie să fie scos sau ce necesită protecție din partea adultului. Deci avem grijă ce îi transmitem copilului. Încercănd să răspundem proporțional cu situația și emoția celui mic, putem sa îi oferim îmbrățișarea dacă cel mic o cere însa nu venită din spaima noastră. 

CE SA NU FACEM?

1. nu punem etichete de genul ”victimă”, ”timid” sau chiar ”stă ca o pleașcă”, ”fraier”. 

Copiii noștrii nu sunt ca noi. Sunt efectiv alți oameni, cu alte gânduri, cu alți ”ochelari” prin care văd lumea. Ei vin pe lumea aceasta lipsiți de prejudecăți, lipsiți de convingeri despre lumea înconjurătoare. Am putea să le respectăm aceasta inocență împreună cu natura lor de a fi diferiți față de noi. Ar fi darul, poate, cel mai de preț pe care îl putem oferi. De a-i iubi așa cum sunt ei, mai liniștiti (”timizi” – adică poate cu o putere mare de instrospecție, de observare, de analiză) sau mai vocali/activi (persoane ce se exteriorizează mai cu ușurință, ce au o natură fizică mai accentuată).