Ce înseamnă mai exact inteligența? Ne naștem cu o ”cantitate de inteligență” fixă și aia e? Putem mări acea ”cantitate” și cum? Hai să vedem care sunt fundamentele concrete ale științei și ce implicații are pentru noi, ca profesionisti în educația timpurie și noi, ca părinți.

Până nu demult (1970) se credea că inteligența este moștenită genetic, adică te naști cu ea și acela este nivelul tău. Însă, niște oameni cu minți sclipitoare au demarat în 1972 PROIECTUL ABECEDARIAN un studiu ce se desfășoară încă în zilele noastre cu ramificații enorme pentru educația preșcolară. Ideea de la care a pornit studiul a fost să urmărească ce impact are un program educațional calitativ, zilnic, într-un context de ”grădiniță” de la vârsta de aproximativ 4,5 luni până la 5 ani. Activitățile se concentrau pe zona abilităților sociale, emoționale și cognitive, cu accent pus pe dezvoltarea limbajului (atât verbal cât și nonverbal). Pe scurt, cu ajutorul studiilor ulterioare după terminarea programului adică atunci când micuții împlineau vârsta de 12,15, 21, 30 și 35 de ani , s-a concluzionat că UN PROGRAM EDUCAȚIONAL DE CALITATE ”administrat” în primii ani de viață crește, pe termen lung, inteligența (primele rezultate s-au văzut începând cu vârsta de 6 luni).

Deci da, INTELIGENȚA SE SCHIMBĂ CU TIMPUL, mai mult la copii dar și la adulți. Are logică dacă ne gândim la dezvoltarea creierului. Mediul înconjurător, experiențele trăite au un rol important în modelarea inteligenței. Situațiile trăite și contextul în care le trăim au ROL ATÂT IMEDIAT (spre exemplu copilul are prea mult zahăr în organism și automat la o activitate ce presupune concentrare nu poate avea randament la fel cum ar avea dacă creierul lui nu ar fi inundat de glucoză; sau pe masa de activitate sunt 1000 feluri de resurse și eu, ca educator, mă aștept ca cel mic să ducă la bun sfârșit o activitate creativă ceea ce copilului îi va fi foarte dificil, sau, pur și simplu, unii copiii/adulți nu se descurcă bine în situații de test) CÂT ȘI PE TERMEN LUNG, după cum am văzut în studiul Abecedarian.

IQ= intelligence quotient. William Stern a venit cu aceasta noțiune ca răspuns la testul lui Binet și Simon (1905) ce urmărea măsurarea inteligenței pentru diferențierea între copii. Uitându-se la diferențele dintre copiii cu aceeași vârstă, Stern a propus acest concept împărțind vârsta mentală la vârsta cronologică și a înmulțit-o cu 100 (100 fiind scorul mediu). Deci, IQ-ul este o măsurătoare relativă a inteligenței care-ti spune cum stai în raport cu alți oameni din grupa de vârsta în momentul testului (am stabilit deja că inteligența se mișcă de-a lungul vieții) .

În timp, testele de IQ s-au tot schimbat în funcție de curentul științific la momentul respectiv, însă ideea de bază a rămas aceeași că inteligența este ceva măsurabil. Însă, de-a lungul avansării științei de a măsura fenomene psihologice s-a ajuns la concluzia că INTELIGENȚA ARE MAI MULTE COMPONENTE, ea este mai degrabă un concept abstract ca o definiție pe care o găsim în cărți. Ea este o umbrelă ce adăpostește mai multe procese.  Acum însă… există multe dezbateri cu privire la cum se așează aceste procese unele în relație cu altele.

Poate cel mai popular concept în prezent este MODELUL LUI HOWARD GARDNER AL INTELIGENȚELOR MULTIPLE. Și nouă ne place cel mai mult, pentru că are multe implicații intuitive și practice în ceea ce privește abordarea educațională a copiilor. El spune că sunt 8 tipuri de inteligență într-o persoană, toate cu scheme neuronale distincte. 

• verbal-lingvistică, 
• logică-matematică,
• spațială, 
• kinestezică,
• muzicală,
• interpersonală,
• intrapersonală, 
• naturalistă.

Criticii lui spun că aceste tipuri de inteligență seamănă mai mult cu tipuri de personalități și nu cuprind spre exemplu abilitățile unui jucător de șah extraordinar. Gardner a mai propus câteva tipuri de inteligență dar s-a răzgândit spunând că ele, de fapt, nu întrunesc criteriile de incluziune cum sunt cea existențială, spirituală și morală. De fapt, sunt critici valide și pertinente pentru toate modelele și testele de inteligență. Însă este clar că sunt mai mult de 8 inteligențe, dar încă știința nu le-a descoperit. Oamenii excelează într-o varietate spectaculoasă de abilități.

CÂT ESTE GENETICĂ DIN INTELIGENȚĂ? Momentan, transmiterea genetică a inteligenței se măsoară în raport cu definițiile de ”stil vechi” ale sale(abilități strict analitice și logice) și se folosesc teste învechite de IQ. Spre exemplu, modelul lui Gardner încă nu a fost ”măsurat” dpdv genetic. Apoi, să ne gândim că genele nu plutesc într-un vid…ele există în noi care existăm în mediu. Deci întrebările ”Cât e genetică? Cât e mediu?” nu prea au relevanță având în vedere că, cel mai probabil, în nici un domeniu nu vom putea ști vreodată răspunsul. 

CE ESTE ”DE LUAT ACASĂ” DIN MODELUL LUI GARDNER? Fiecare copil are aceste tipuri de inteligență înscrise în creierul lui, fiecare cu intensități diferite ce se schimbă în funcție de contextul de mediu. 

TIPURILE DE INTELIGENȚĂ NU ÎNSEAMNĂ STILURI DE ÎNVĂȚARE! Este extrem de important să realizăm asta. Un copil cu o inteligență kinestezică predominantă nu înseamnă că el va învață mai bine prin mișcare. Înseamnă ca atunci când îi evaluez abilitățile, ar fi bine să știu că dacă îl țin la masă o ora la un test scris este posibil să nu aibă randament la fel de mare precum al unui copil care are o inteligență verbal-lingvistică predominantă. 

Tot neuroștiința ne luminează calea asupra MODULUI ÎN CARE CREIERUL ASIMILEAZĂ ȘI ÎNVAȚĂ.

Până la 3 ani copilul are aproape de 2 ori mai multe conexiuni neuronale decât un adult. Pentru creierul lui totul este o experiență nouă. Așadar putem numi experiențele- arhitecții creierului. Iar cu cât o experiență este mai bogată cu atât ea va hrăni toate acele inteligențe și căile neuronale dintre ele. Și cu cât acele experiențe bogate senzorial vor fi mai dese cu atât acele inteligențe vor avea harta neuronală mai adâncă deci mai trainică.

CE EXPERIENȚE? Joaca și relațiile. Joacă pentru explorarea mediului exterior și relațiile pentru explorarea mediului interior.

CUM SE TRADUCE ASTA ÎN CLASĂ SAU ACASĂ:

• Evaluarea unui copil comparându-l după abilitățile majorității, nu face decât să-i nege particularitățile sale (a creierului și abilităților sale ce s-au dezvoltat pe baza experienței sale unice de viață). Fiecare copil trebuie privit din interior spre exterior, ca fiind unic iar activitățile educaționale trebuie abordate din punctul de vedere al procesului parcurs de copil și nu al rezultatului produs de copil. Iar nu în ultimul rând ele ar trebui personalizate (pe cât posibil) pe ceea ce eu ca profesionist/părinte știu despre acel copil. În programul unei grădinițe asta ar arăta ca o diversitate de activități pe o anumită temă (să zicem…legume): povești cu legume, joc de rol la un magazin de legume, pictură cu legume, cântece cu legume, yoga sau alte exerciții fizice imaginându-ne că suntem mici ca un cartof sau înalți ca un castravete etc. Idea este că prin diversitate să activăm cât mai multe din acele inteligențe în fiecare copil.

• Niciodată nu știi exact ce va învăța copilul din activitate, el va învăța SIGUR ceva, însă nu are rost să încerci să controlezi rezultatul. Putem controla decât mediu, în așa fel încât să ofere o direcție a procesului. 

Dacă activitatea este deschisă (nu gen craft-uri Pinterest), sigură (fără risc de înghițire etc), adaptată la vârsta copilului, aranjate la nivelul său (copilul să nu aibă nevoie de noi în folosirea resurselor sau trecerii de la o etapă la alta a activității), cu resurse ce stimulează curiozitatea și experimentarea fără risc de judecată din partea adultului deja am alcătuit un mediu absolut extraordinar pentru învățare.

• Mai ții minte ce activități ai făcut cu educatorul tău când aveai 4 sau 5 ani? Cel mai probabil nu, însă este foarte probabil să ai amintiri afective din perioada aceea în legătură cu felul în care te-ai simțit în relație cu el. 

Dacă părintele este sămânța, educatorul poate fi văzut ca și fertilizatorul acelor inteligențe. Educatorul este figură de atașament secundar (părintele sau adultul ce îngrijește copilul ”acasă” fiind primar). Educatorul poate vindeca anumite scheme defectuoase dintr-un atașament primar, poate regla anumite mecanisme cognitive ineficiente. 8 ore sau chiar mai mult alături de cineva înseamnă o relație profundă, iar pentru un copil mic această relație se va impregna alături de relațiile primare în felul lui de a vedea și simți lumea.

Lumea în care copiii noștri vor ajunge să fie adulți încă nu s-a inventat, încă nu s-a conturat. Meseria pe care o va avea copilul meu încă nu există. Sau dacă există, cu siguranța contextul ei de aplicare nu va mai fi același ca acum. Deci o viziune individualizată asupra educației și centrată pe ”a deschide ferestrele potențialului” ar fi mai de folos atunci când educăm copiii în cadrul profesional sau, de exemplu, când acasă ne judecăm copilul că vorbește mai târziu decât altul sau că face ceva ce altul nu face și invers.