De-a lungul istoriei, copiii nu au avut mai niciodată nevoie de explicații despre cum să se joace. Ei se joacă natural, instinctiv și au nevoie de noi…doar să veghem la siguranța lor și să le permitem joaca. O bună parte din joaca copiilor, poate capitolul cel mai important pentru ei, este joaca imaginativă. Adică atunci când cei mici ”pur și simplu” pun în practică pe scena imaginativă din fața ochilor lor, ce văd la noi și la restul adulților semnificativi din jurul lor.

Dacă în partea 1 și 2 a ghidului pentru joacă, am aflat ce înseamnă o joacă cu sens, liberă și creativă și care este rolul adultului în clădirea acelei schele de susținere a joacei sănătoase și independente, astăzi vorbim despre jucării.

Ce rol au jucăriile într-o societate în care joaca a devenit sinonim cu jucăriile, în care consumatorismul, stereotipul de gen, graba și lipsa de timp a adulților au devenit trăsături caracteristice vremii noastre?

Să o luăm de la început, tabula rasa.

Copiii se joacă peste tot în lume oriunde s-ar afla, extrem de similar. Acesta este felul copiilor de a fi. Joaca este susținută de gândurile lor, de cultura din care fac parte, de abilitatea lor fizică de a manipula obiecte, de vârsta și stimulii veniți din mediul înconjurător. Dacă scoatem toate jucăriile dintr-o casă…copiii tot se vor juca. Vor pune mâna pe orice obiect la îndemâna lor și își vor închipui mai departe joaca fără prea mare efort. Ajung să ”colonizeze” bucătăria, cârligele de rufe și colecția mamei de genți sau eșarfe. Sunt foarte multe grădinițe în UK și Germania care deja au abordat acest principiu de fără jucării. Ele au înlocuit jucăriile tradiționale cu unelte cotidiene și au observat ca jocul copiilor a devenit mai social, mai colaborativ și mai creativ. 

Unele grădinițe au scos jucăriile de tot, altele o fac periodic la trei luni. Și sunt din ce în ce mai multe care fac asta, pentru că din ce în ce mai mulți profesioniști ai educației timpurii constantă că jucăriile sunt unelte prin care joaca se transpune în mediul exterior. Atât. Jucăria în mâna copilului este mijlocul prin care el își exteriorizează o idee. 

Joaca nu înseamnă jucăria în sine. Joaca este modul în care copilul folosește acea jucărie ca unealtă de exprimare.

Nu spun că sunt inutile, pot fi chiar foarte utile atâta timp cât ele nu deturnează procesul intern al copilului. Ce înseamnă asta?

De ex: copilul ne aude că vorbim la telefon de multe ori pe zi. În mod natural, el va încorpora acest comportament în joaca lui. Și…ori va lua telefonul nostru în mână (asta dacă nu se va lovi de nuuuu!) ori își va crea singur propriul lui telefon din ceva relativ asemănător. Și aici intervine un proces cognitiv de căutare în mediul său a ceva ce este similar cu telefonul nostru. Și chiar este un întreg proces de găsire a uneltei potrivite: se uită la similarități, diferențe, se gândește ”Hmm cum l-aș ține pe ăsta în mână? Mama cum ține telefonul?”. Și acest proces este exact ce ne dorim pentru ei: creierul lor procesează, învață, se dezvoltă, cu alte cuvinte se joacă. Iar apoi după ce a găsit unealta, începe jocul dialogului imaginar. Dar acest joc, acum, se va așeza pe sentimentul lui de ”Eu pot! Eu m-am descurcat să găsesc ”un telefon!”

Varianta doi este…să aibă în mediul lui deja un telefon mobil de jucărie. Și, cu asta, se șterge procesul cognitiv, se șterge sentimentul de ”Eu pot! Eu am descoperit ceva” și copilul sare la dialogul imaginar. Deci, telefonul de jucărie nu e chiar bau-bau, dar…”fură” efectiv din ideile copilului.

Deci, acele jucării care vin de-a gata, ce oferă un singur răspuns la întrebarea 

”Ce ar putea să facă al meu copil cu această jucărie?” 

…sunt, în mare parte, inutile. Copilul s-ar descurca chiar mai bine în absența lor. S-ar juca mai creativ, ar produce acea joacă cu sens de ”Wow, ia te uită!”. Desigur, copiii se bucură la vederea și posesia oricărui tip de jucărie, poate cu atât mai sclipitoare cu atât entuziasmul de început e mai mare. Însă, experiența de Crăciun sau aniversări ne arată că după primirea primului cadou, restul oricum scad ca și impact asupra copilului. Se întărește doar instinctul de a strânge, de a avea, de a consuma.

Prima joacă a unui copil? Încă din burtica mamei copilul învață din diferențe. Diferențe de lumină, diferente între sunetele pe care le aude în limbajul celor din jur (cu precădere în vocea mamei), între gusturile pe care le simte în lichidul amniotic, între muzica pe care o aude și, nu în ultimul rând, diferențe între stările mamei emoționale. Așadar, copiii se nasc fiind buni observatori, analizează, construiesc idei înrădăcinate din ce văd/simt/aud/miros. 

Iar jucăria ar trebui să fie instrumentul prin care copiii își exprimă ideile.

Ai observat ca în pădure sau la plajă (dacă nu ai cărat după tine o sacoșă cu jucării) copilul…nu se plictisește, el se joacă? El adună tot felul de bețe, pietre, scoici, face gropi în nisip, își afundă mâna ca să se amuze apoi că nu o mai vede, ia nisip în pumn și îl pune pe cearceaf sau la tine în poală, amesteca apă cu nisip? Acele materiale din mâna se transformă în…”jucării”. El oricum se joacă, oricum inventează, crează și își imaginează. Obiectele din mâna lui devin recuzita unui actor, care, da, îl poate ajuta să exprime o idee sau un sentiment mai bine însă se poate folosi foarte bine de orice din jurul său.

Acesta este fundamentul jucăriilor.  Jucăriile ”inteligente” sunt o invenție a culturii moderne. Și, pe de-o parte, e un lucru bun. Jucăriile pot avea în joaca copilului rolul de schelă în zona proximei dezvoltări. Adică să inspire acea experiență de învățare, de creare a unui concept nou.

Sunt puține jucării care sunt susținute de știință (din cauza lipsei de studii):

• piesele de construcție, 
• jocurile de societate și cele cooperative,
• jucării muzicale (unde copilul chiar face el muzică), 
• păpuși (plușuri) și figurinele de rol – jucării ce susțin joaca de rol, 
• resursele libere (loose parts play). 

Însă, sunt multe care pot deveni utile în joacă celui mic, în funcție de contextul joacei. 

Jucăriile deschise au cel mai mare grad de transformare în mâinile copilului și de adaptare la joaca sa.

Spre exemplu, când cel mic se joacă cu cuburi, el învață:

• Despre echilibru când le pune unele peste altele,
• Despre forme când le analizează și decide dacă sunt ”bune” pentru castelul lui,
• Despre estimare: când face mici predicții dacă are suficiente pentru castel sau trebuie să se adapteze si să facă un castel mai mic,
• despre matematică: măsoară cât de înalt, lung, mare este turnul sau drumul construit, numără, formează un dreptunghi mare din mai multe cuburi mici,
• Despre gravitație când turnul se prăbușește fie că a pus ”strâmb” o piesă fie că au fost prea multe,
• Răbdare să-l construiască,
• Perseverență și reziliență în fața frustrării dacă nu îi iese din prima,
• Creativitate și design dacă pe fiecare cub așează un nasture obținând o mandală, 
• Rezolvare de probleme,
• Abilități sociale când construiește un castel împreună cu cineva. 

Cu cât este mai liberă, cu cât le lasă loc să-și așeze propriile idei, cu cât este mai naturală, cu cât este mai la îndemână, cu cât este mai adecvată vârstei (siguranța fizică și emoțională – ce poate îndeplini copilul cu acea resursă astfel încât să obțină la un moment un ”Am reușit”) cu atât jucăria este mai valoroasă. 

În fiecare zi, la clasă sau acasă, ar trebui ca micuții noștri să aibă timp și oportunități: să creeze, să cânte, să discute, să observe și să citească. Toate cimentate, legate de joacă. Așadar jucăriile fiind resursele ce susțin acest proces, ar trebui să oglindească:

• Artă: pictură, desen, lipit, foarfecă, hârtii texturate, abțibilde,
• Muzică: instrumente muzicale tradiționale și neconvenționale (sticle sau baloane cu orez, linguri de lemn și cratițe etc.),
• Joc de rol: eșarfe, bucăți mari de materiale, costume (atenție însă..și o eșarfă legată drept mantie poate deveni costumul unui super erou!), păpuși, plușuri, recuzită de specialitate (ex: medicală– plasturi, o seringă fără ac, o sticlă goală de nurofen…  pt jocul de-a doctorii; de gătit imaginar), căsuță de păpuși, animale și figurine. 
• Construcție: cuburi, lego, magneți, resurse ce se pot îmbina în crearea a unui ceva nou (chiar și bigudiurile cu arici…)
• De transport: orice cu roți, orice poate căra ceva (camion, vagon),
• Jocuri de societate (după vârsta de 3 ani, cel puțin): de cooperare în mod special, mai ales în primii ani când competiția poate lăsa un gust amar…,
• De investigație științifică: de la activități cotidiene în bucătărie (reale de gătit pentru a vedea procesul transformativ al mâncării), lupă, recipiente-lupă, magneți, pipete, titirez, binoclu, recipiente de turnat/amestecat,
• Joc euristic (liber, imaginativ): resurse libere (”loose parts”): pene, capace, dopuri, scoici, bucăți de materiale, recipiente de stocare și de transport, obiecte cotidiene senzoriale (bureți de diverse texturi, lacăt cu chei), piese tip Grapat,
• Joc de atenție: puzzle, joc de înșnuruit, tip peg (mozaic).

Cam de aceste activități se ocupă un copil peste zi. 

Desigur, nu uita de rotația jucăriilor care țintesc același tip de joc cam o dată la 2 săptămâni.

Nu există un răspuns de ”succes” în legătură cu cantitatea jucăriilor la un moment dat. Însă poți începe cu 1 jucărie de un anumit tip și cu recuzita ajutătoare: cuburi de lemn și camioane de șantier pe raftul de construcție. Și observăm copilul cum interacționează cu ele de-a lungul unei perioade mai lungi de timp. Despre cum aranjăm invitații la joacă independentă, am scris aici. 

Descoperirea unui concept nou (cunoscută sub numele de învățare care acum o cunoaștem sub numele de joacă…) are nevoie de o:

 bază familiară (repeție, consistență) + experiență bogată, semnificativă + imaginație (lipsa criticilor și a regulilor arbitrare, mediu și resurse ce susțin curiozitatea)

Jucăriile și adulții sunt facilitatori. Sunt unelte de expresie a bogăției de idei și gânduri ce se desfășoară în fiecare moment în interiorul copilului.

Dacă înțelegem și avem încredere că ai noștri copii sunt ei înșiși competenți, capabili, curioși, creativi și inteligenți atunci le vom crea medii înconjurătoare care să conțină unelte adecvate ce reflectă asta.